ONG-urile au ajuns stat în stat. Iar România începe, în sfârșit, să reacționeze

Timp de trei decenii, România a fost condusă nu doar din Palatul Victoria sau din Parlament, ci și din birourile luxoase ale unor ONG-uri transformate în adevărate centre de putere politică și ideologică. Sub eticheta frumoasă de „societate civilă”, s-a construit o rețea care a dictat teme publice, a influențat guverne, a executat mediatic adversari și a împărțit românii în „buni” și „needucați”.
Nimeni nu i-a ales. Nimeni nu le-a dat votul popular. Și totuși, ani la rând, aceste grupuri au vorbit în numele întregii societăți, ca și cum România ar fi proprietatea lor privată.
Aceiași oameni, aceleași fețe, aceleași cercuri de influență au ocupat televiziuni, universități, edituri, ONG-uri și instituții publice, promovând obsesiv o singură direcție ideologică: globalism fără identitate, progresism agresiv și dispreț față de valorile tradiționale ale românilor.
Dacă îndrăzneai să vorbești despre credință, familie, națiune sau suveranitate, erai imediat executat public. Primeai eticheta standard: extremist, conspiraționist, retrograd sau „pericol pentru democrație”. În România ultimilor ani, libertatea de exprimare a existat doar pentru cei care repetau discursul „corect”.
Iar acum, când apare o lege simplă care cere transparență privind finanțarea ONG-urilor, aceiași activiști urlă isteric că „se prăbușește democrația”. Serios? Transparența este o amenințare? Dacă totul este legal și moral, atunci de ce se tem să spună clar cine îi finanțează și pentru ce interese lucrează?
Românii au dreptul să știe cine plătește campaniile de presiune publică, cine sponsorizează activismul politic mascat și cine susține structurile care încearcă permanent să influențeze alegeri, guverne și decizii majore ale statului.
Pentru că aici este adevărata problemă: multe ONG-uri nu mai fac activitate civică. Fac politică. Fac propagandă. Fac presiune instituțională. Se comportă ca niște partide fără vot și fără responsabilitate publică.
Ani la rând au cerut „transparență” pentru toți ceilalți: pentru politicieni, pentru firme, pentru instituții. Dar când vine vorba despre propriii bani și propriile conexiuni externe, brusc devin victime și invocă „atacul la societatea civilă”.
Nu, nimeni nu interzice ONG-urile. Nimeni nu oprește activitatea civică reală. Dar România nu mai poate accepta existența unor structuri care acționează ca un stat paralel ideologic, fără control public și fără răspundere.
Statul român trebuie să redevină al cetățenilor români, nu al rețelelor de influență care au confiscat dezbaterea publică și au transformat propaganda în morală oficială.
Iar transparența nu este dictatură. Este minimul necesar într-o democrație adevărată.
Victor N Bogdan